*janded

'cuz life is so random

Archive for the tag “praf”

Curățenie de primăvară

Poate mulți dintre voi a-ți făcut deja curățenie de primăvară, poate unii încă vă faceți curaj să vă apucați… sau poate unii așteaptă deja viitoarea primăvară, pentru a prinde entuziam de la început. 😀

Cert este că odată cu înverzirea lucrurilor de pe afară, natura umană simte o nevoie arzătoate de a-și răscoli casa cu curu-n sus și de a curăța cel mai mic colțisor de mizerie și praf, sub pretextul că a venit primăvara și mai vine și Paștele pe deasupra. Nu că nu am putea face asta și fără o ocazie atât de specială, doar că ne simțim noi mai bine și să nu mai zic cât de bine sună „curățenie de primăvară”.

Am găsit aici un articol cu imagini foarte sugestive, cu tips & tricks care te vor ajuta să cureți mai repede ce ai nevoie. Să nu mai zis ca sunt idei pentru bugete reduse, pentru că folosesc lucruri pe care le avem cu toții prin casă.

M-am gândit să vă zic și eu câteva trucuri pentru curățenia de primăvară. Așadar, un prim truc ar fi…

1. Șterge geamurilor cu ziar și oțet. Este probabil cel mai vechi truc, pe care îl știm de la bunici. Ziare și oțet are cam toată lumea prin casă, așadar nu te mai chinui cu tot felul de lavete care să nu lase scame sau cine știe ce soluții-minune care miros a levănțică. Este adevărat că mirosul de oțel nu e unul tocmai plăcut, dar…

2. Șterge praful cu Cocolino. Ăsta e trucul maică-mii. Nu știu de unde a venit ea cu ideea că dacă pui puțin Cocolino pe o lavetă din bumbac, are același efect ca soluțiile din comerț special create pentru așa ceva. Cert este că funcționează și are efect static, adică praful nu se așază după 2 zile; e ok să ștergi praful o dată pe săptămână dacă nu vrei fir de praf prin jurul tău. Așadar acest truc te ajută să scapi de ceva cheltuieli în plus. Am uitat să zic că nu e nevoie de folosești un litru de Cocolino, este suficient să umezești laveta. (bănuiesc că funcționează cu orice balsam de rufe, dar noi folosim Cocolino – verde). Și spre deosebire de oțet, de la primul sfat, mirosul balsamului de rufe îl va ameliora pe cel de la ferestre. 🙂

3. Curăță covorul cu un pietene. Dar cum noi avem o pisică în casă, care lasă mult păr, am ales o metodă ceva mai hardcore: panza de bomfaier. 😀 Covorul nu îl tai sub nicio formă, dar vei în depărta marea majoritate a părului încăpățânat, care adesea refuză să fie curățat de pe covor. Cine are mania franjurilor, îi puteți pieptăna și pe ei, pentru a fi aranjați. Bineînteles că Mitzi e cea mai fericită când pieptănăm franjurii, pentru că are ce sa ciufulească.

Sper că au fost utile aceste idei și dacă aveți și voi propriile voastre trucuri pentru curățenia de primăvară, sper să le împărtășiți. 😀

Prostia omenească merge cu trenu’

Și mai exact cu CFR, trenul de 9, din Galați. Aventura mea este teribil de hilară, și acum că mi-o amintesc la o lună de când s-a întâmplat nici eu nu prea pot să cred că atâta prostie zace într-un singur om, care spre rușinea mea era femeie. x_X

De regulă nu mă duc cu trenul la București, pentru că nu prea mă duc singură, și cine merge cu mine are și mașină, 😀 dar cum țineam morțiș să fiu în București în perioada aia m-am dus cu trenul de 9. Urăsc să merg cu trenul, să nu uit să menționez acest mic detaliu, mai ales la București… durează 4 ore să fim serioși, cine nu ar înebuni mai ales dacă e și singur? „Preferatele” mele sunt trenurile alea vechi, cu compartimente de 6 persoane, care au draperii bej pe care scrie „CFR”.  Vara este un adevărat răsfăț să stai cu alte cinci persoane într-un compartiment de 2 pe 1 și să faceți schimb de mirosuri. Cum spuneam,suuperb.

Evident că m-am echiapat cu mp3-ul, PSP-ul și laptopul de rigoare. Călătoria a fost super ok, cu excepția faptului că nu reșeam să găsesc baia, iar când am găsit-o și mi-am dat seama că nu știu pe unde se intră și este cât un sfert dintr-un compartiment, m-am lăsat păgubaș. Vin eu înapoi în compartiment, doamna la 100 kile vorbește din nou la telefon; din câte am reușit eu să-mi dau seama nu avea mai mult de 40 de ani (deși după straturile adipoase cu părea), avea două fete, cel mai probabil era aproape divorțată și era avocat, sau ceva de prin domeniul tribunalelor. Mai era o doamnă foarte ok, care ne-a servit cu biscuiți ^_^ și un nene, care după tatuajele de prost gust fusese marinar.

După ce am trecut de rafinărie am închis laptopul, nu de alta dar văzusem Iron Man de 4 ori deja, și mi-am laut mp3-ul. Vine în compartiment încă o tipă, își ocupă locul și scoate o carte cu lecții de germană. Doamna cu biscuiții coborâse mai devreme. Eu mă uitam la cât de rău arată peroanele din gara din Ploiești, și mă bucuram că rugina de la noi din gară arată mai bine, când, pe neașteptate, vine o… doamnă în compatiment. Intră ea foarte nervoasă, se uită repede în stânga și în dreapta și întreabă răspicat: „Stă cineva aici?” la care eu și marinarul „Pai… nu…”. Am să fiu sinceră și am să vă zic că la prima vedere am crezut că doamna respectivă face parte dintr-un cult puritan sau ceva de genul, pentru că avea fusta până în pământ (cu un imprimeu oribil), cămașă albă cu mânecă lungă (37 de grade afară) și pălărie cuprinzătoare. Își scoate ea pălăria și începe să-și facă vânt. Își pune geanta pe scaun și „Îmi cer scuze că am venit aici, dar pe locul meu stătea o domnișoară cu picioarele.” zis ea cu glas sfârșit. Eu în mintea mea „femeie, și eu am stat cu picioarele pe locul meu ce-i drept, și nu a murit nimeni”. Își mai face vânt de două ori și scapă bomba: „Moldoveancă împuțită!” mormăie ea printre dinți. Evident că mi s-a făcut rău. „Vai, doamnă! Aveți ceva cu moldovenii că eu cam pe acolo locuiesc.” i-am zis cocoanei cât de amabil am putut. „A, nu, nu” a început ea „dar acea domnișoară… era nesimțirea întruchipată.” „Da, da… de parcă tu ești mai departe.” mi-am zis. Trecem peste cei 7 ani de acasă, și ajungem la momentul cu adevărat important.

Ce face rasista înainte să se așeze?! Nu știți! 😛 Scoate o pungă din bagaj, o rupe cu mare grijă și o așează pe scaun, după care se pune pe pungă. Vorbesc foarte serios! :)) Eu și marinarul ne uitam unul la altul cu gura căscată, după care Popeye zâmbește amar. Tot drumul de la Ploiești până la București a stat imposibil de dreaptă și țeapănă, ca și când cineva ar fi tras-o-n țeapă; nu a atins cotierele, spătarul nu mai zic. Cum să le atingă?! Nu aveau pungi pe ele, erau infecte. Tot drumul a ținut-o cu „neșimțiții naibii”, dar a evidat să mai folosească cuvântul „moldovean”, că eram la 10 cm de ea. A folosit un șervețel umed (care între timp devenise foarte uscat) de aproximativ cinșpe ori și de fiecare dată îl împăturea coltz la coltz și îl punea fix în același loc în geantă, având grijă să închidă și să deschidă de fiecare dată toate cataramele.

Morala care ar fi? Înarmați-vă cu răbdare, eventual face-ți yoga înainte de a pleca la drum lung cu trenul, că mare e grădina lui Dumnezeu și nu știți peste ce puteți da. Și prostia omenească circulă pe Căile Ferate Române.

Brendu’ de țară – episodu’ doi


Pitzipoanca


Astăzi vin cu un nou episod din „Brendu’ de țară” și anume: pitzipoanca! Da, ştiu este foarte răsuflat subiectul. Întâmplările cu pitzi sunt deja epice și mai toate au același algoritm, dar de data asta nu mă pot abține, plus că pitzipoanca este un adevărat brend made in Romania.
Pentru început aș vrea să dau definiția populară și apoi cea puțin mai filosofică a noii specii. În termeni populari, pitzipoanca este fata aia care are jumătate din greutatea ei transformată în machiaj, ce tencuiește bine toți porii, nelăsând nici măcar unul să scape. Următorul lucru distinctiv ar fi, bineînteles, boticul care vine la pachet cu rujul în nuanțe de roz ce sfidează până și gravitația. Dacă hainele nu au brendu’ scris maaare și la vedere, nu are valoare. Mersul este cu adevărat fascinant: unele… adică marea majoritate, merg ca și cum cineva le-ar fi tras în țeapă (ehe, nu se știe niciodată). Cam asta a fost definiția populară și ușor miștocară; definiția filosofică e cam tristă, dar o spun totuși. În viziunea mea pitzipoanca reprezintă acea fată care este lipsită de pic de mândrie de sine (adevărata mândrie de sine) și originalitate. Cu alte cuvinte, pitzipoancele nu reprezintă nimic altceva decât niște imitații ieftine și de prost gust a ceea ce se dorește a fi fashion; sau cum ar spune profa mea de literatură: ființe lipsite de esență.
Încheiem aici cu definițiile și trecem la acțiunea episodului. Motivul pentru care nu m-am putut abține să nu postez întâmplarea este că am dat peste „una autentică” care avea și o mașină jignitor de elegantă pentru ea. Venind acasă, am vrut și eu ca un cetățean plătitor de taxe ce nu sunt, să traversez pe la o trecere de pietoni. Când am ajuns pe celălalt mal, pe trecerea de pietoni a parcat un Audi A7, superb de altfel, dar la cei 5 metri lungime pe care îi are, a ocupat toată trecerea. Cum sunt un om curios, am vrut să văd cine are atât de mult talent în a parca o mașină. Mă aplec finuț, ca să nu par că ma uit la animalele de la zoo, și ce credeți că zăresc după geamul sclipitor al Audi-ului? Da! EA era! Îmbrăcată în alb, brunetă și cu extensii până la buric, cu ochelari de soare pe brațul cărora sclipeau vesele câteva pietricele ce alcătuiau „D&G”, cu un bot ce prevestea că la o viitoare frână micuță va pupa parbrizul și cu o bulină mare de începătoare în colțul drept al aceluiași parbriz ce era amenințat de un pupik dulshe.
M-am încruntat ușor admirând bordul mașinii, care îți dădea palpitații doar când îl vedeai, apoi făcându-mi cruce mi-am zis că am viața completă, am văzut-o și pe asta… o autentică! În drum spre casă i-am spus oanei mici că ea să fie sănătoasă că pitzi pică din cer.

Portret

Vineri am primit revista școlii, care apare o dată sau de două ori pe an. Din pură curiozitate am luat și eu una pentru a o răsfoi și a vedea dacă se mențin gafele de anul trecut. Spre dezamăgirea mea și a altora, au rămas.

E de apreciat noul format color A5 și hârtia lucioasă, care costă o cârcă de bani, dar nu intrăm în aceste detalii; să spunem că putem da 8 lei pe hârtie, că doar nu luăm revista în fiecare lună.

Cum spuneam, gafele s-au menținut și în acest semestru. Editorii rămân mereu cu un an în urmă, sau poate uită că lumea mai trece din clasa a X-a în a XI-a, iar fostul XI A de atunci este actualul XII A de acum. Greșeala a fost făcută și anul trecut, posibil și acum doi ani, dar în cazul de față repetiția nu este mama învățăturii ci a rușinii. Este chiar penibil să greșești acest aspect. Nu numai că te faci de râs, dar în același timp le arăți elevilor câtă atenție le acorzi evoluției și performanțelor lor. O bilă albă pentru grafică, pozele sunt interesante și bine alese; bila devine cam gri pentru două-trei poze supărător de pixelate. Încadrarea în pagină per ansamblu este ok. Apreciem existența diacriticelor, pentru că se cuvine să existe într-o revistă ce cuprinde pe lângă interviuri și lucrări de creație literară, dar pe alocuri lipsesc sau sunt scrise cu alt fond.

Este de râsul curcilor pentru că unii elevi observă aceste defecte, să nu mai zic de cadrele didactice. Personal, aș acorda mult mai multă atenție revistei pentru că ajunge și pe la părinți. Lipsa timpului nu poate fi o scuză, pentru că revista nu apare decât o dată sau de două ori pe an, deci există timp berechet pentru găsirea de imagini cu o rezoluție decentă, scrierea corectă și cu același fond și reactualizarea claselor.

Poate numărul viitor va fi realizat cu mai multă atenție. 🙂

Praf

Cam ăsta ar fi cuvântul perfect care ar descrie videoclipul de mai jos. Mă tot abţin de vreo două săptămâni să nu scriu, dar nu mai pot răbda. Mă refer la “hit-ul” unei dudui (Alexandra Stan pe persoană fizică). Vă las să ascultaţi… capodopera şi apoi îmi zic oful.

Drăgălaşă copila, nu? Pe mine mă sperie. Nu ştiu de unde a apărut, sincer nici nu mă interesează probabil este o invitată fidelă a emisiunii “Acces Direct”, zic şi io aşa.

Videoclipul ăsta are tot ce vrei în el, numai profesionalism nu. Efectul de pe fundal (da, da ăla de neon mov-roz) spune “put your hands up in the air, baby!”,  iar ritmul melodiei vrea să fie tot de club (să zicem că a nimerit-o cu ritmul). Nu strica încă o culoare în plus pe fundal, dar trecem peste. După ce am observat partea din planul îndepărtat a filmuleţului, m-am îndreptat către partea mai lipită de sticlă, şi anume: creatura! Frăţioare, ce este cu ţinuta? Arată îngrozitor, zici că e cumpărată de la sexshopu’ din coltz. Să nu mai zic de cealaltă clonă care se tot freacă de un instrument muzical, îmbrăcată în culori asortate cu background-ul, desigur.

O primă concluzie: ţinuta praf în concordanţă cu ritmul melodiei şi al decorului. Dacă staţi să ascultaţi versurile (la care ajung imediat) hăinuţele sunt excelente, demne de un film porno ieftin.

Să mai spunem câte ceva despre ţinută în sine. Dacă vrei să pari “fuarti săxi” nu îţi muşti buzele ca şi când nu ai mai mâncat de trei zile, că i se face rău celui de lângă tine. Apoi, cine a văzut câteva filme bunicele la viaţa lui, ştie că degetul ăla jucăuş, dar cu idei ascunse, care stă atârnat în colţul gurii alunecă încet pe bărbie. Ei nu, aici degetul pare că n-are habar de corpul gazdă şi se duce după cum îi arată fratele geam din oglindă.

Este o încercare patetică de a combina inocenţa, sugerată de bombonele, ciocolată etc. cu masochismul clar evidenţiat de bici şi uniforma de elevă pusă pe şotii. Praf. Nici nu mă mir de ce foloseşte Mihai Bendeac această melodie când o interpretează pe Naomi.

Versurile. Chiar merită să zic şi de versuri? Pe bune.. şi astea sunt praf, la fel de porno ieftin cum sunt şi constumaţiile. Sunt multe de “PAM” “PARAM” care capătă noi conotaţii: de la rolul clasic de interjecţie, la cel de parte a corpului uman; părţi, mă scuzaţi.

Pe mine toată ideea videoclipului mă face să mă gândesc la pitzipoancele de 12-13 ani care se visează mari vedere TV şi îşi fac poze în oglindă îmbrăcate în chiloţi apoi le pun pe hi5 şi vai, dragă Doamne cât de frumi sunt ele; cam pe ideea asta se merge şi aici.

Să facem un total… Păi avem un praf de la costumaşe +1 de la decor +1 de la pam pam şi versuri + un PRAF de la linsul acadelei, care btw e scârbos aici, nu provocator +1 de la atitudinea pitzi = dezastru.

Închei cu două dintre replicile mele favorite:
Noi să fim sănătoşi că pitzi pică din cer.
şi
Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.

Post Navigation

%d bloggers like this: