*janded

'cuz life is so random

Archive for the tag “dramă”

Nymphomaniac

Am așteptat foarte mult să pot să văd Nymphomaniac. În primul rând pentru că a doua parte a fost interzisă în cinematografe și în al doilea rând, în Galați nu avem cinematograf ca lumea (șoc, șoc, șoc!). Pentru că s-a creat un întreg scandal în jurul acestui film, și a faptului că a fost cenzurat atât de mult, evident că interesul meu față de acest subiect a crescut și am vrut să văd cu ochii mei ce era atât de grav și urât în acest film încât să nu s-a permis accesul audienței ce avea minim 18 ani.

Michael Fassbender spunea o chestie foarte interesantă și adevărată în perioada în care promova Shame – un alt film care a rușinat cinefilii autohtoni. A recunoscut că la început îi era greu să se vadă în asemenea scene, apoi a reazilat că scenele (puțin cam explicite) de sex erau acțiuni mult mai naturale decât cele din filmele de acțiune – de exemplu – unde oamenii se împușcă ca la bâlci, iar pe noi nu ne deranjează.

Revenind la filmul nordic care a reușit să facă comisia de rating să roșească atât de tare încât să-l interzică, apoi să se razgâdndească și așa mai departe. Eu cred că le-a plăcut atât de mult a doua parte, încât nu găseau scuze pentru a-l vedea din nou. 🙂

nymphomaniac-volume-1-446231l

Personal, consider că Nymphomaniac a pornit cu stângul încă de la partea de promovare. S-a pus foarte mult accentul pe partea de nimfomanie, sex, obsesie și lucruri interzise. Eu una asta așteptam de la acest film, pentru că asta mi s-a transmis. Știm cu toții că sexul vinde, dar dacă veți urmări filmul, veți avea surpriza să vedeți că în esență nu este vorba despre asta.

ATENȚIE, CONȚINE SPOILERE!

Filmul începe extrem de greu, scena de început este enervant de lungă și te plictisește. De asemenea, până începe Joe să povestească, te întrebi de ce oare te uiți la film. Ciudatul mod ales de Lars von Trier de a corela etapele din povestea lui Joe cu diferite obiecte din camera lui Seligman este din nou diferită.

Joe împreună cu tatăl ei

Joe împreună cu tatăl ei

Nymphomaniac debutează cu imaginea lui Joe – o femeie de 40-45 de ani – leșinată în urma unei bătăi primite pe stradă. Aceasta este găsită de Seligman, acesta îi oferă adăpost peste noapte, iar Joe i se confesează.  Ca orice confesiune, totul începe cu o amintire din copilărie, după cum relatează și Joe. O primă corelare interesantă este cea de cum Joe își găsește sursa inspirației pentru povestea ei: cateve pene agățate pe perete.

Primele scene sunt corelate cu etape ale pescuitului. Joe își imparte povestea în diferite capitole – capitole pe care le-ați putut urmări și pe site-ul fimului. Apoi apar legături cu numere lui Fibonacci, religie, mitologie și nu numai.

Aceste corelări vor exista pe toată durata filmului, dar lucrurile devin interesante în momentul în care Joe îl intâlnește pe Jerome pentru a 3-a oară. E interesant de urmărit obsesia pentru cifra 3: cei 3 amanți, îl întâlnește pe Jerome a 3-a oară și rămân împreună și desigur, 3-ul din șirul lui Fibonacci.

O dată cu reapariția lui Jerome, povestea capătă o altă atmosferă. Tot aici se sfârșește primul volum. Al doilea volum prezintă mai mult disperarea lui Joe de a-și redescoperi sexualitatea de care era atât de dependentă. Se trezește a fi prinsă într-o viață pe care nu și-o dorește: are un copil, Jerome o îndepărtează, dar este extrem de gelos, deși acesta îi sugereaza să se culce și cu alți oameni.

Disperarea lui Joe de a se redescoperi o face să trăiască în propria lume: își abandonează familia în favoarea propriei plăceri. Apar

Shia LaBeouf în rolul lui Jerome

Shia LaBeouf în rolul lui Jerome

din nou corelări între copilărie, prezent și mitologie.

Succesiunile dintre aceste legături fac ca filmul să își piardă din conotațiile sexuale și să îți atragă atenția asupra legăturilor profunde și mitologice dintre relatările lui Joe.

Deși își abandonează propriul copil, Joe simte o oarecare responsabilitate față de acesta, întrucât îi alimentează lunar un cont din bancă. Atașamentul ei față de P pare autentic, până când totul devine o altă aventură. Nu am reuși încă să îmi dau seama dacă ura lui P față de Joe a apărut înainte sau după ce aceasta l-a întâlnit pe Jerome.

Interesantă este și ciclitatea mai mult decât evidentă a filmului. Acțiunea începe cu Jerome și obsedanta sumă 3 + 5 și se încheie tot cu ea.

Singurele personaje reale din toată povestea par Jerome, Joe, părinții acesteia și Seligman, întrucât aceștia sunt singurele personaje care au privilegiul de a li se da nume și alte elemente care să le face virosimile, restul personajelor li se atribuie doar câte o litera pentru a putea fi indentificați în firul narativ. Probabil acest lucru ajută ca atenția puclicului să nu fie distribuită și asupra unor posibile alte povești ale personajelor.

Joe împreună cu K

Joe împreună cu K

Poate partea cea mai neașteptată este tocmai Seligman, care de-a lungul filmului lasă impresia ca e un fel de voce a conștiintei și rațiunei pure, el este cel care, în final, se dovedește a fi cu totul altfel de om.

Fără alte comentarii, Nymphomaniac este un film complex, care nu face excepție de la „aparențele înșală”. Veți găsi obsesii, filosofie, cultură, psihologie și nu numai.

Never Let Me Go

Mi-a găsit Julie un film foooarte drăguț. Și cum nu puteam noi să mâncăm pizza așa… pe uscat :)) ne-am gândit să ne uităm la filmul pe care mă chinui de o săptămână să i-l dau pe un stick. Nu știu de Julie, dar eu nu am citit nimic despre film, nici trailer-ul nu-l văzusem, știam doar că joacă Keira Knightley.

Never Let Me Go spune povestea a 3 prieteni: Ruth (Keira Knightley), Kathy (Carey Mulligan) și Tommy (Andrew Garfield – noul  Spider Man) ce cresc împreună într-o școală de la sfârșitul anilor ’70 din Marea Britanie. Copii cresc într-un mediu perfect, complet izolat de lume. Inițial eu m-am gândit că este un colegiu puritan, însă sursele spun că e catolic. Elevii au parte de tot: de la mâncare și haine până la cursuri de cum ar trebui să se comporte în societate. Singura fisură în tot tablou perfect creat la Institutul Hailsham este acela că elevii nu au contact cu lumea exterioară, trăiesc în lumea aproape utopică creată de conducere. Povești îngrozitoare despre morți subite ale elevilor care au părăsit campusul bântuie printre elevi, iar Miss Lucy, noua supraveghetoare nu reușește să se adapteze la regimul idealist. Neputând accepta concepția creată de institut, Miss Lucy le prezintă elevilor săi cum ar putea arăta viața lor după ce termină școala, neuitând să adauge faptul că soarta lor fusese deja stabilită: vor fi donatori de organe.

Un film amar, emoționant și profund. Cei trei formează un trio de excepție, creând personaje foarte profunde, portretizând excelent disperarea prin care trec, dar și tristețea de a nu descoperi viața. Hailsham crea obiecte perfecte, pretinzând că în lumea exterioară există un model după care aceștia erau educați. „Poor creatures” oftează Madamme când Kathy și Tommy își pierd ultima speranță că ar mai putea avea ceva timp pentru fericire. Toată drama rulează pe fundalul melodiei preferate a lui Kathy: Never Let Me Go.Un lucru interesant este preferința lui Ishiguro pentru anonimat; el nu dezvăluie numele personajelor, mulțumindu-se doar cu inițialele numelor de familie, adâncind lipsa de personalitate a copiilor.

Never Let Me Go este un amalgam de sentimente grele și profunde a unor ființe ce nu au apucat să afle ce reprezintă viața cu adevărat. Am rămas mai mult decât trăsnită când am aflat scopul lor în viață, un scop crud, dar probabil foarte real în anumite cazuri. Filmul este inspirat după romanul scriitorului englezo-japonez 🙂 Kazuo Ishiguro, publicat în 2005. Asemeni cărții, care a primit numeroase premii, filmul are 20 de nominalizări la diferite festivaluri de film, nu prea cunoscute din păcate.

Vă las mai jos trailerul, sper să vă placă. Filmul este foarte interesat, dar nu pentru oricine. Și uite așa, am mai adăugat o carte pe lista „de cumpărat și citit”.

Black Swan

Aseară, plictisindu-mă logic, m-am gândit să urmez și eu trend-ul și să mă uit la Black Swan. La noi apare destul de târziu (tocmai pe 25 februarie) din nefericire, și neavând un cinematograf ca toată lumea, l-am luat de pe net. hi-hi 😀

Black Swan spune povestea balerinei Nina (Natalie Portman), care reușește să obțină rolul Reginei Lebădă (suna mai bine în engleză) în noul sezon Lacul Lebedelor. Noua poveste este a unei tinere fete, transformată în lebădă, care poate rupe vraja doar prin cunoașterea iubirii adevărate (lame și extrem de clișeic), aceasta este Lebăda Albă. Dar când sora geamănă și malefică a Lebedei Albe (Lebăda Neagră) îi seduce iubitul, tânăra se sinucide; cum am mai spus, foarte clișeic.

Dacă vreți să vedeți un film despre viața belerinilor, nu vă recomand să vă uitați la Black Swan pentru că filmul abandonează lumea baletului și urmărește evoluția interioară a Ninei.

Cu o mamă extrem de posesivă și obsedată de control, la cei 28 de ani ai săi Nina nu este altceva decât o umbră a unei adolescente timide (are jucării de pluș în cameră iar culoarea predominantă este roz) infantilizată de ideile mamei, fostă balerină. Erica a renunțat la cariera de balerină pentru a o avea pe Nina, de aici probabil pleacă toate frustrările mamei și dorința nemărginită de a controla viața Ninei până în cele mai mici detalii.

Personajul interpretat de Natalie Portman este pus față în față cu două caractere total opuse (Lebăda Albă respectiv Lebăda Neagră) și pentru a-și atinge visul trebuie să se redescopere pentru a o putea întruchipa pe geamăna cea rea. Astfel, cu o responsabilitate imensă pe umeri Nina pornește în călătoria de căutare a părții ei întunecate. Deși plin de aluzii sexuale, filmul nu se rezumă numai la descoperirea Ninei din perspectiva senzuală.

Chiar dacă pe parcurs Darren Aronofsky abandonează lumea baletului (din punctul meu de vedere filmul a avut de pierdut din cauza asta) și se axează foarte mult pe urmărirea evoluției personajului principal; o pune pe Portman într-o lumină foarte bună, lumină care i-a adus deja un Glob de Aur și cel mai probabil urmează și mult râvnitul Oscar.

Mila Kunis face un rol bun. Fără doar și poate Black Swan o va propulsa printre actorii căutați. Lilly (Mila Kunis) are un rol esențial în viața Ninei în perioada în care aceasta se pregătește pentru spectacol. Mult mai fluidă, atât în dans dar și în viața de zi cu zi, Lilly îi arată Ninei și cealaltă față a lumii, făcând-o să se desprindă de ideile și stilul de viață impus de propria mamă.

Cu o responsabilitate pe umeri, sub presiunea incapabilității de a dansa precum Lebăda Neagră și lăsându-se invăluită de vină pentru ce i se întâmplase lui Beth, Nina cedează, aceasta având halucinații din ce în ce mai dese. Din dorința arzătoare de a fi perfectă precum o vedea ea pe Beth  (fosta protagonistă a Lacul Lebedelor), Nina fură câteva din lucrurile acesteia, sperând că așa va fi cu un pas mai aproape de perfecțiune.  În goana ei nebună spre perfecțiune, Nina se lasă pradă stresului și începe să-și imagineze că este înlocuită cu Lilly, la fel cum se întâmplase cu ea și Beth. Datorită presiunii cade în mijlocul scenei, lucru ce o face să își piardă și mai mult încrederea în sine.

În a doua parte a dansului, Nina răbufnește pur și simplu, din orice punct de vedere, lucru care duce la apariția Lebedei Negre. Dorind să ne asigure că partea malefică a personajului este bine interpretată, Darren Aronofsky ne oferă câteva cadre supărător de apropiate de ochii injectați ai Ninei. Natalie Portman intrepretează impecabil schimbările de personalitate și căderile bruște ale Ninei. Stresul și teama de a dezamăgi o împringe pe Nina să se rănească (lucru care probabil o eliberează), realizând acest lucru mult prea târziu. Lebăda Albă se prăbușește în aplauzele spectatorilor, dar și într-o baltă de sânge, împlinită că a reușit să atingă și să se simtă perfectă.

Natalie Portaman, Mila Kunis, Vincent Cassel și Winona Ryder își joacă rolurile excelent, Darren Aronofsky în schimb dezamăgește în ceea ce privește montajul, coloana sonoră și încadrarea scenelor pe ecran. O vedem pe Nina doar de la mijloc în sus sau în jos când dansează, sunt puține cadrele în care putem vedea dublura cu totul. Camera este foarte aproape de Portman când aceasta dansează, ceea ce este destul de inconfortabil pentru spectator. De asemenea coloana sonoră este recompusă, bucăți din creațiile celebre de-a lungul timpului sunt puse într-o singură piesă cu un aer ușor diferit, făcând simfoniile greu de recunoscut. Ne este adusă la cunoștință problema Ninei cu scărpinatul, care se pare că datează mai de mult; nu ni se spune însă de unde a plecat acest tic. Am fost dezamăgită să văd că Aronofsky nu a reușit să evadeze în totalitate din lumea clișeelor; mă refer la scena în care Nina este în baie și, inevitabil, se scufundă.

Vă recomand să vă duceți totuși să o vedeți pe Portman, care cu sigurantă trăiește apogeul atât în carieră cât și în viața personală.

Post Navigation

%d bloggers like this: