*janded

'cuz life is so random

Archive for the tag “actori”

The Prestige

Mă lăudam acum ceva timp pe twitter că am văzut filmul The Prestige; un alt rezultat fabulos dintre colaborarea celebrului ‘cuplu’ Nolan – Bale. The Prestige spune povestea a doi magicieni, Robert Angier (Hugh Jackman) și Alfred Borden (Christian Bale), ce ajung să fie prinși într-un vârtej plin de invidie, trucuri magice, minciuni și enigme.

ATENȚIE! conține spoilere!

Robert, Alfred  și Julia sunt un trio cu priză la public, alflați sub îndrumarea inginerului care le proiectează partea mecanică a trucurilor, Cutter, interpretat superb de Michael Caine. Reprezentația lor (doi presupuși spectatori: Bale și Jackman sunt invitați pe scenă pentru a o lega pe frumoasa Julia – întâmplător și soția lui Angier (Jackman), urmând ca aceasta să iasă singură dintr-un bazin plin cu apă) decurge bine, având succes și adunând ropote de aplauze. În momentul în care vulcanicul și ambiționul Alfred susține că ar trebui să încerce alt nod care ar facilita eliberarea Juliei, însă atât Cutter cât și Angier se opun categoric. În ce avea să fie ultima reprezentație a trioului, Alfred pare să se răzgândească asupra nodului, desfăcându-l pe cel inițial și făcând altul. Ezitarea lui Alfred duce la un sfârșit tragic al trucului magic, Julia sfârșind înecată în bazin, neputând să se dezlege.

Acest lucru este startul rivalității dintre cei doi foști parteneri. Dacă inițial Robert pare să fie cel care are parte de un public mai numeros, roata de se întoarce în favoarea lui Alfred în momentul în care apare cu un nou truc, iar dezlegarea misterului acestui nou truc uimitor devine noua obsesia supremă pentru Robert. Nu numai obsesia dezlegării misterului ce gravitează în jurul iluziei Omului Transpus, dar și invidia – faptul că Alfred își întemeiază o faminilie și în viziunea personajului lui Jackman, acea fericire i se cuvinea lui –  constituie factorul ce va duce la autodistrugerea treptată a personajului lui Jackman.

După ce eșuează în încercarea de a copia trucul cu ajutorul unei dubluri, Robert ajunge să-l cunoască pe Tesla (da, da, acel Tesla – de la fizică :D) și după multe rugăminți și impresia unui eșec, cel din urmă îi construiește o așa-zisă mașinărie care ar face iluzia Omului Transpus. În timp ce Robert își riscă practic viața cu fiecare iluzie a Omului Transpus pe care o face, fiind în sfârșit împlinit că îi furase totul rivalului său Alfred (carieră, viață și fiică), Alfred îi oferă lovitura de grație, dezvăluindu-i misterul iluziei create de el.

Nu înțeleg prezența domnișoare Johansson pe poster, pentru că amestecul ei a putut fi trecut aproximativ usor cu vederea. Dacă Scarlett Johansson a putut ocupa un loc pe afiș, de ce nu a putut face acelasi lucru și Rebecca Hall (Sarah)?! Pentru că drama prin care trecea era mult mai interesantă decât cea a asistentei – agent dublu.

Filmul este greu de urmărit, mai ales de comentat. Veți fi prinși într-un vârtej te minciuni, iluzii și tragedii, iar în momentul în care filmul va ajunge la ultimele 10 minute, și veți zice ”Gata! Nu mai are cum să se răstoarne situația din nou!”, Christopher Nolan vă va uimi, din nou.

The Prestige este un film absolut superb, și vă oblig să îl urmăriți. Țineți cont și de faptul că, eu personal, îl încadrez la categoria filmelor dificile de urmărit; mai pe scurt, nu încercați să vă uitați la el când sunteți obosiți sau așa mai departe. Și pentru a-l înțelege cu adevărat, recomand și o a doua vizionare – cum am făcut și eu. 🙂

Vizionare plăcută!

Advertisements

Never Let Me Go

Mi-a găsit Julie un film foooarte drăguț. Și cum nu puteam noi să mâncăm pizza așa… pe uscat :)) ne-am gândit să ne uităm la filmul pe care mă chinui de o săptămână să i-l dau pe un stick. Nu știu de Julie, dar eu nu am citit nimic despre film, nici trailer-ul nu-l văzusem, știam doar că joacă Keira Knightley.

Never Let Me Go spune povestea a 3 prieteni: Ruth (Keira Knightley), Kathy (Carey Mulligan) și Tommy (Andrew Garfield – noul  Spider Man) ce cresc împreună într-o școală de la sfârșitul anilor ’70 din Marea Britanie. Copii cresc într-un mediu perfect, complet izolat de lume. Inițial eu m-am gândit că este un colegiu puritan, însă sursele spun că e catolic. Elevii au parte de tot: de la mâncare și haine până la cursuri de cum ar trebui să se comporte în societate. Singura fisură în tot tablou perfect creat la Institutul Hailsham este acela că elevii nu au contact cu lumea exterioară, trăiesc în lumea aproape utopică creată de conducere. Povești îngrozitoare despre morți subite ale elevilor care au părăsit campusul bântuie printre elevi, iar Miss Lucy, noua supraveghetoare nu reușește să se adapteze la regimul idealist. Neputând accepta concepția creată de institut, Miss Lucy le prezintă elevilor săi cum ar putea arăta viața lor după ce termină școala, neuitând să adauge faptul că soarta lor fusese deja stabilită: vor fi donatori de organe.

Un film amar, emoționant și profund. Cei trei formează un trio de excepție, creând personaje foarte profunde, portretizând excelent disperarea prin care trec, dar și tristețea de a nu descoperi viața. Hailsham crea obiecte perfecte, pretinzând că în lumea exterioară există un model după care aceștia erau educați. „Poor creatures” oftează Madamme când Kathy și Tommy își pierd ultima speranță că ar mai putea avea ceva timp pentru fericire. Toată drama rulează pe fundalul melodiei preferate a lui Kathy: Never Let Me Go.Un lucru interesant este preferința lui Ishiguro pentru anonimat; el nu dezvăluie numele personajelor, mulțumindu-se doar cu inițialele numelor de familie, adâncind lipsa de personalitate a copiilor.

Never Let Me Go este un amalgam de sentimente grele și profunde a unor ființe ce nu au apucat să afle ce reprezintă viața cu adevărat. Am rămas mai mult decât trăsnită când am aflat scopul lor în viață, un scop crud, dar probabil foarte real în anumite cazuri. Filmul este inspirat după romanul scriitorului englezo-japonez 🙂 Kazuo Ishiguro, publicat în 2005. Asemeni cărții, care a primit numeroase premii, filmul are 20 de nominalizări la diferite festivaluri de film, nu prea cunoscute din păcate.

Vă las mai jos trailerul, sper să vă placă. Filmul este foarte interesat, dar nu pentru oricine. Și uite așa, am mai adăugat o carte pe lista „de cumpărat și citit”.

The Tourist

Mă chinui de ceva vreme să mă uit la The Tourist, pentru că, nu-i așa ;;) Jolie și Depp în același film nu trebuie ratați… sau poate trebuie?!

The Tourist prezintă povestea unui profesor de matematică, Frank Tupelo (Depp), ce întâlnește o femeie misterioasă în trenul Lyon-Veneția, și anume Elise Ward (Jolie). Tot tam-tam-ul începe când Elise primește o scrisoare de la Alexander Pearce, un 3 în 1 care datora fiscului englez 744 de milioane de lire, furase de la Shaw (mafiot) alte 24 de miliarde și întâmplător este jumătatea lui Elise. Urmând instrucțiunile date de Alexander prin intermediul scrisorii, Elise ia trenul spre Veneția din gara Lyon și îl alege pe Frank drept decoy. Mai departe… uitați-vă la film. Oh! și nu vă luați după trailer. 🙂


Trecând peste firul narativ, The Tourist este un film cu bază 100% europeană… sau aproape. Regizor german, Paris, Veneția, Anglia, Scotland Yard, Interpol. Actorii principali se vor a fi englezi, lucru care pe mine mă deranjează destul de mult. O bilă mare, frumoasă și albă primește pentru că au păstrat autenticitatea locurilor unde au filmat: în Paris se vorbește franceză, în Veneția italiană. Nu am reușit niciodată să pricep de ce un film care se desfășoară în Italia (de exemplu) are ca limbă mamă engleza. Pentru că actorii sunt americani?! Nu este suficient. Depp o dă pe italiană într-un stil caraghios, trâgând cu „perdon” și „gracias” de fiecare dată când e un italian pe lângă el.

Jolie este foarte transparentă, poate și din cauza acoperirii pe care se presupune că o joacă. Ținutele ei sunt demne de o nominalizare la Oscar (doar nominalizare), dar ea pare că pozează defilând prin Veneția. Depp clar nu se simte bine în costum, fiind obișnuit cu mișcările ample ale brațelor și ochii dați peste cap ai căpitanului Jack Sparrow. Când îi este permisă puțină libertate (scena de la acoperiș), Depp este mai mult caraghios și ne arată celebrul mers al piratului Jack (căpitan, mă scuzați). De asemebea, Jolie pare o copie fidelă a Sophiei Loren în scena balului.

Stilul retro o prinde foarte bine pe Jolie, asta nu poate contesta nimeni, dar ceva (și trag să cred că e machiajul) o îmbătrânește foarte mult.
Îmi doream să îi văd pe Jolie și Depp împreună într-un film, dar apoi mi-am dat seama că sunt prea asemănători pentru a prezenta o chimie puternică, chiar dacă sunt considerați cele mai sexy vedete în viață.
Acțiunea se desfășoară foarte lent, probabil aici intervine concepția americană conform căreia europenii sunt foarte conformiști. Pentru un film în care este vorba de datorii de milioane către fisc și mafioți, The Tourist stă foarte prost la scenele de acțiune; cu alte cuvinte, acțiunea există, dar lipsește cu desăvârșire. Trebuie subliniat faptul că, datorită finalului neașteptat, Depp își joacă rolul puțintel mai bine decât Jolie, trecând evident peste partea cu lipsa de chimie dintre cei doi.
Totuși, vă recomand să vă uitați… acasă, nu la cinema pentru că este genul de film care intră în categoria „de văzut acasă într-o după-amiază de sâmbătă” și nu la cinema. Nu vă uitați pentru a-i vedea pe Depp și Jolie, pentru că nu prea aveți ce vedea, uitați-vă pentru a vedea o poveste interesantă, cu final neașteptat ce se desfășoară pe fundalul magic al Veneției. Probabil filmul ar fi fost bun cu alți actori cap de afiș. 🙂

Black Swan

Aseară, plictisindu-mă logic, m-am gândit să urmez și eu trend-ul și să mă uit la Black Swan. La noi apare destul de târziu (tocmai pe 25 februarie) din nefericire, și neavând un cinematograf ca toată lumea, l-am luat de pe net. hi-hi 😀

Black Swan spune povestea balerinei Nina (Natalie Portman), care reușește să obțină rolul Reginei Lebădă (suna mai bine în engleză) în noul sezon Lacul Lebedelor. Noua poveste este a unei tinere fete, transformată în lebădă, care poate rupe vraja doar prin cunoașterea iubirii adevărate (lame și extrem de clișeic), aceasta este Lebăda Albă. Dar când sora geamănă și malefică a Lebedei Albe (Lebăda Neagră) îi seduce iubitul, tânăra se sinucide; cum am mai spus, foarte clișeic.

Dacă vreți să vedeți un film despre viața belerinilor, nu vă recomand să vă uitați la Black Swan pentru că filmul abandonează lumea baletului și urmărește evoluția interioară a Ninei.

Cu o mamă extrem de posesivă și obsedată de control, la cei 28 de ani ai săi Nina nu este altceva decât o umbră a unei adolescente timide (are jucării de pluș în cameră iar culoarea predominantă este roz) infantilizată de ideile mamei, fostă balerină. Erica a renunțat la cariera de balerină pentru a o avea pe Nina, de aici probabil pleacă toate frustrările mamei și dorința nemărginită de a controla viața Ninei până în cele mai mici detalii.

Personajul interpretat de Natalie Portman este pus față în față cu două caractere total opuse (Lebăda Albă respectiv Lebăda Neagră) și pentru a-și atinge visul trebuie să se redescopere pentru a o putea întruchipa pe geamăna cea rea. Astfel, cu o responsabilitate imensă pe umeri Nina pornește în călătoria de căutare a părții ei întunecate. Deși plin de aluzii sexuale, filmul nu se rezumă numai la descoperirea Ninei din perspectiva senzuală.

Chiar dacă pe parcurs Darren Aronofsky abandonează lumea baletului (din punctul meu de vedere filmul a avut de pierdut din cauza asta) și se axează foarte mult pe urmărirea evoluției personajului principal; o pune pe Portman într-o lumină foarte bună, lumină care i-a adus deja un Glob de Aur și cel mai probabil urmează și mult râvnitul Oscar.

Mila Kunis face un rol bun. Fără doar și poate Black Swan o va propulsa printre actorii căutați. Lilly (Mila Kunis) are un rol esențial în viața Ninei în perioada în care aceasta se pregătește pentru spectacol. Mult mai fluidă, atât în dans dar și în viața de zi cu zi, Lilly îi arată Ninei și cealaltă față a lumii, făcând-o să se desprindă de ideile și stilul de viață impus de propria mamă.

Cu o responsabilitate pe umeri, sub presiunea incapabilității de a dansa precum Lebăda Neagră și lăsându-se invăluită de vină pentru ce i se întâmplase lui Beth, Nina cedează, aceasta având halucinații din ce în ce mai dese. Din dorința arzătoare de a fi perfectă precum o vedea ea pe Beth  (fosta protagonistă a Lacul Lebedelor), Nina fură câteva din lucrurile acesteia, sperând că așa va fi cu un pas mai aproape de perfecțiune.  În goana ei nebună spre perfecțiune, Nina se lasă pradă stresului și începe să-și imagineze că este înlocuită cu Lilly, la fel cum se întâmplase cu ea și Beth. Datorită presiunii cade în mijlocul scenei, lucru ce o face să își piardă și mai mult încrederea în sine.

În a doua parte a dansului, Nina răbufnește pur și simplu, din orice punct de vedere, lucru care duce la apariția Lebedei Negre. Dorind să ne asigure că partea malefică a personajului este bine interpretată, Darren Aronofsky ne oferă câteva cadre supărător de apropiate de ochii injectați ai Ninei. Natalie Portman intrepretează impecabil schimbările de personalitate și căderile bruște ale Ninei. Stresul și teama de a dezamăgi o împringe pe Nina să se rănească (lucru care probabil o eliberează), realizând acest lucru mult prea târziu. Lebăda Albă se prăbușește în aplauzele spectatorilor, dar și într-o baltă de sânge, împlinită că a reușit să atingă și să se simtă perfectă.

Natalie Portaman, Mila Kunis, Vincent Cassel și Winona Ryder își joacă rolurile excelent, Darren Aronofsky în schimb dezamăgește în ceea ce privește montajul, coloana sonoră și încadrarea scenelor pe ecran. O vedem pe Nina doar de la mijloc în sus sau în jos când dansează, sunt puține cadrele în care putem vedea dublura cu totul. Camera este foarte aproape de Portman când aceasta dansează, ceea ce este destul de inconfortabil pentru spectator. De asemenea coloana sonoră este recompusă, bucăți din creațiile celebre de-a lungul timpului sunt puse într-o singură piesă cu un aer ușor diferit, făcând simfoniile greu de recunoscut. Ne este adusă la cunoștință problema Ninei cu scărpinatul, care se pare că datează mai de mult; nu ni se spune însă de unde a plecat acest tic. Am fost dezamăgită să văd că Aronofsky nu a reușit să evadeze în totalitate din lumea clișeelor; mă refer la scena în care Nina este în baie și, inevitabil, se scufundă.

Vă recomand să vă duceți totuși să o vedeți pe Portman, care cu sigurantă trăiește apogeul atât în carieră cât și în viața personală.

Ruby vs Ruby

În sezonul 3 din Supernatural apare Ruby, un demon semi-ciudat (trecem peste detalii pentru că cei care au văzut spn, știu la ce mă refer).

După ce Lilith posedă fosta gazdă folosită de Ruby, tipa blondă dispare, iar în sezonul 4 apare o brunetă. Trist. E bine cunoscută părerea mea despre blonde (e destul de rezervată), dar Ruby-cea-blondă chiar era credibilă, să nu mai zic de trăsăturile foarte fine și frumoase, chiar dacă era blondă. Chiar dacă trăsăturile îi dau un aer inocent (uneori), Katie Cassidy reușește să evidențieze foarte bine latura demonică, fiind credibilă. Producătorii au nimerit-o foarte bine, de la haine până la tunsoare tipa e nemaipomenită.

Mi s-au înecat corăbiile la începutul sezonului 4, când Sam îi zice unei brunete “Ruby”. Genevieve Cortese (și actuala doamnă Padalecki) e cam… transparentă. Din punctul meu de vedere, rolul lui Ruby nu îi iese mai deloc. Nu pare să aibă pic de sânge rece, specific chiar și demonilor cu o parte umană în ei, nu transmite nimic; nimic din ce ar trebui să transmită.

Concluzia este clară: o prefer pe Katie cu tot cu nuanța părului.

Post Navigation

%d bloggers like this: